Fara
E ciudat cum raman cateodata fara...fara culori, fara cuvinte si mai ales fara ganduri...fara oameni...fara vise...fara viata...deodata. Aparent fara motiv. Nu mai simt. Atunci, in momentul in care nu am NIMIC sunt intre. Acum sunt intre. Si stiu ca starea mea depinde de un singur gest, de un singur cuvant, de o singura privire, de un emoticon, de o virgula...oare in care parte o sa fiu impinsa de data asta? ...sau poate ar fi mai bine sa incerc sa ma arunc? De parca as fi reusit vreodata sa cad unde am vrut...
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
Posts
2 comments:
Vantul lin adie si ma-ncearca un gand
Dragostea de codrii si de-al meu pamant
Dacii-n mine-nvie,ies din pieptul meu
Caci pe-a lor mosie vor trai mereu
Si iar in linistea ce ne-nconjoara
Se-aprind pe creste focuri vii
Si salta dacii-n sei ca-ntaia oara
Gonind salbatic spre a lor campii..
...sa ramai fara vise... fara ganduri si fara putinele linii care te indruma spre acele decizii bune sau rele... este ciudat ca exista un "fara" inainte sa existe mai intai, descumpanire, exista un "fara" inaintea unei pur si simple stari proaste al unui om... este ciudat ca acceptam o stare de dezordine deoarece nu intelegem sau nu credem... cred ca este ciudat ca suntem oameni pana la urma urmei :)
Post a Comment