Asa e la batranete!

"Inmormantarea
Mergeam in urma cosciugului...in el era bunica mea...pe langa mine toata lumea plangea si simteam ca trebuie sa plang si eu...asa ca am incercat sa imi aduc aminte ceva frumos despre ea...la inceput nu scapam de imaginea in care ma alerga cu sapaliga prin curte, pana ma urcam in varful prunului aplecat, ma mai injura un pic si ma lasa in pace...si nu scapam nici de cuvintele "Ma`ta e o curva!"...apoi mi-am adus aminte de cum prajea ea puiul in tigaie, cu untura...taiat in bucatzele mici...niciodata de cand am crescut nu am mai mancat carne asa gustos gatita...si am simtit si gustul de cococi... :) si am plans...ea m-a invatat sa cos...din asta imi platesc acum chiria...si tot ea ma ocara cand ii furam materialele pt inmormantare sa cos haine la papusi...de 20 de ani de cand o stiam isi pregatea moartea...ce risipa de timp...in biserica, la sfarsitul slujbei, a fost pentru prima data in viatza cand l-am vazut pe bunicul sarutand-o...si atunci am plans iar...nu moartea ei e adevarata tragedie...adevarata tragedie s-a sfarsit...pe 27 iulie, la 5:14 dimineatza..."
Asta scriam intr-o zi dupa inmormantare...
Saptamana asta am fost acasa. Si am fost pe la tataia...mereu am avut un deosebit respect pentru el. De mica si pana acum, daca m-ar fi intrebat cineva cum e bunicul meu as fi zis inainte de toate ca e un om bun. Cred ca a trecut prin multe si a suferit mult, pentru ca a avut o viata grea. Dar niciodata nu s-a plans. A muncit, a muncit, a muncit. Si acum cand nu mai poate, cand ar trebui sa stea linistit, tot munceste...nu poate sa stea fara. Mai ales de cand a murit bunica mea. Inainte de asta as fi zis ca ar vrea ca ea sa moara...erau ca soarecele si pisica. Tot timpul se certau. Dar cred ca asa se obisnuisera...asta era modul lor de comunicare...nu stiu.
Azi inainte sa plec i-am zis ca in decembrie mai vin acasa, pana in Craciun s-ar putea sa vin chiar, ca trebuie sa imi fac analizele alea gratuite de se fac in luna in care te-ai nascut. Mi-a zis, lucru pe care il stiam, ca pana ii vine randul lui mai e, abia la anu` in iunie. "Daca mai traia mamaie`ta era si randu` ei...acu` in octombrie." Si s-a intristat..."E greu fara ea. Nu greu...foarte greu! Acu` de cand am intrat in casa si pana maine dimineata e cel mai greu, ca n-am si eu cu cine sa mai schimb o vorba...nu mai da nimeni pe la mine." M-am intristat, am plans...e inacceptabil! Cand am ajuns in bucatarie unde ma asteptau toti, pentru ca urma sa plec, au vazut ca plang si m-au intrebat ce am..."-Ce, te-a suparat tataia? -Nu, cum sa ma supere tataia, doar m-a intristat... -Eh, asa e la batranete! zice mami..." Adica asa e normal? Sa fi singur si trist? Sa nu ai cu cine schimba o vorba...??? Si spuneau despre Etienne ca a fost nebun cand a plecat singur spre Pol... Oare nu e mai bine sa mori in nebunia ta facand ceva ce iubesti intr-o singuratate aleasa de tine, decat sa mori asteptand moartea, facand ceva doar sa treaca zilele, simtindu-te parasit de toti? Oare e mai nebun cel care gaseste prieteni intr-un creion si o foaie de hartie intr-un desert de gheata decat cel care se afunda in banalitate si pana la urma in singuratate desi e inconjurat de posibilitati si de oameni, pentru ca "asa e la batranete"? Pretul aventurii, al cunoasterii, al unui trai imprevizibil si poate plin de nelinisti poate fi viata... Dar pretul unei vieti linistite, "in rand cu lumea" pare a fi acest "asa e la batranete" ...
Cred ca data viitoare cand mi se va spune "Dar imbraca-te si tu ca toata lumea!" nu o sa ma mai intristez...

Jocul de-a viitorul...

...vara pe ulita, ne strangeam toti, mai mult fete, la joaca. Imi aduc acum aminte de un joc cu multe patratele, in care, cu betisoare rupte din copaci,pe nisip, scriam (din cate litere stiam sa scriem) culori de ochi, culori de par, nume, descrieri de case, masini, catei si purcei...si jocul asta ne spunea viitorul in functie de cum pica la fiecare randul..."Sotul tau o sa fie brunet si de ziua ta o sa iti dea cadou un machiaj cu multe culori si o sa aveti casa cu etaj si trei copii..." Wow!
Si mami avea trusa de machiaj cu multe culori, care ma fascinau prin nuantele lor, motiv pentru care nu prea indrazneam sa imi bag degetele in el...spre deosebire de Tz, mezina, pe care au gasit-o intr-o zi cu fatza rosie, rosie...in consecinta, mami a trebuit sa isi cumpere un ruj nou. Si mereu imi dorisem ca viitorul meu sot sa fie ca tati: brunet si destept. Casa cu etaj era un vis al oricarei fete de la tara... Noi am fost trei la parinti si a fost frumos. Cred ca am zis asta de sute de ori: am avut o copilarie minunata!
Unele dorinte nu s-au schimbat... Tot brunetii destepti imi plac si tot trei copiii vreau sa am...Andrei, Georgia si inca un baiat al carui nume il las pe tatal lui sa il aleaga. Ha, ha! Dar acum nu cred ca as mai vrea sa am copii cu un tip care imi face cadou o trusa de machiaj colorata, oricat de brunet si destept ar fi el... Iar casa...pare doar un vis acum sa am casa mea...si as fi cea mai fericita daca as avea chiar si o casuta mica, mica, dar a mea!
Unele lucruri nu se schimba niciodata, cele mai multe sunt schimbate radical de evolutia personala, altele sunt dirijate de mediul exterior spre directii diferite fata de cele pe care le gandeam, dar in esenta oamenii raman aceiasi copii si se joaca aceleasi jocuri...folosesc doar alte instrumente. Din pacate, copiii mari, tind sa nu mai impartaseasca visele cu prietenii de joaca...poate pentru ca de prea multe ori le-au fost sterse cu piciorul cuvintele scrijelite cu greu in tarana...

Lumea de sub scara exista...

...sub scara era un spatiu gol lasat pentru o parte din baie... Intr-o zi am luat masa mica de se strangea, o farfurie, o lingura, o furculita si cutitul mare cu maner de lemn si m-am mutat acolo. Era secretul meu (asa credeam). Cand mi se facea foame luam ce apucam din bucatarie si ma duceam la "casuta" de sub scara. Imi imaginam ca am plecat de acasa si am ajuns intr-o padure...cum vazusem eu intr-un episod din desenele animate. Si in padure am gasit o casa mica din lemn, in care mi-am construit din lemne si frunze si funii o masa mica din lemn, cu un scaun mic din lemn si un pat mic in care nu am dormit niciodata; pentru ca niciodata nu m-am imaginat noaptea in padure, ci doar ziua, plimbandu-ma, adunand lemnisoare si facand linguri din lemn...si furculite din crengute de salcie, cum faceau mami si tati cand mergeam la Arges vara. Era liniste si erau multe animalute dragute care se jucau cu mine. Mancam numai fructe adunate de mine si pesti prinsi de mine si beam apa din raul care trecea pe undeva pe aproape...ce bine era, singura...numai eu si copacii si pamantul si apa si cerul...numai eu si Dumnezeu...
Poate ca nimic nu e intamplator...poate totul are cu adevarat un sens...poate imi e scris in gene.
Acum, dupa atatia ani in care mi-am amintit doar foarte vag si trecator de acele clipe din casa nou construita, imi dau seama...Am gasit lumea de sub scara!