"Inmormantarea
Mergeam in urma cosciugului...in el era bunica mea...pe langa mine toata lumea plangea si simteam ca trebuie sa plang si eu...asa ca am incercat sa imi aduc aminte ceva frumos despre ea...la inceput nu scapam de imaginea in care ma alerga cu sapaliga prin curte, pana ma urcam in varful prunului aplecat, ma mai injura un pic si ma lasa in pace...si nu scapam nici de cuvintele "Ma`ta e o curva!"...apoi mi-am adus aminte de cum prajea ea puiul in tigaie, cu untura...taiat in bucatzele mici...niciodata de cand am crescut nu am mai mancat carne asa gustos gatita...si am simtit si gustul de cococi... :) si am plans...ea m-a invatat sa cos...din asta imi platesc acum chiria...si tot ea ma ocara cand ii furam materialele pt inmormantare sa cos haine la papusi...de 20 de ani de cand o stiam isi pregatea moartea...ce risipa de timp...in biserica, la sfarsitul slujbei, a fost pentru prima data in viatza cand l-am vazut pe bunicul sarutand-o...si atunci am plans iar...nu moartea ei e adevarata tragedie...adevarata tragedie s-a sfarsit...pe 27 iulie, la 5:14 dimineatza..."
Asta scriam intr-o zi dupa inmormantare...
Saptamana asta am fost acasa. Si am fost pe la tataia...mereu am avut un deosebit respect pentru el. De mica si pana acum, daca m-ar fi intrebat cineva cum e bunicul meu as fi zis inainte de toate ca e un om bun. Cred ca a trecut prin multe si a suferit mult, pentru ca a avut o viata grea. Dar niciodata nu s-a plans. A muncit, a muncit, a muncit. Si acum cand nu mai poate, cand ar trebui sa stea linistit, tot munceste...nu poate sa stea fara. Mai ales de cand a murit bunica mea. Inainte de asta as fi zis ca ar vrea ca ea sa moara...erau ca soarecele si pisica. Tot timpul se certau. Dar cred ca asa se obisnuisera...asta era modul lor de comunicare...nu stiu.
Azi inainte sa plec i-am zis ca in decembrie mai vin acasa, pana in Craciun s-ar putea sa vin chiar, ca trebuie sa imi fac analizele alea gratuite de se fac in luna in care te-ai nascut. Mi-a zis, lucru pe care il stiam, ca pana ii vine randul lui mai e, abia la anu` in iunie. "Daca mai traia mamaie`ta era si randu` ei...acu` in octombrie." Si s-a intristat..."E greu fara ea. Nu greu...foarte greu! Acu` de cand am intrat in casa si pana maine dimineata e cel mai greu, ca n-am si eu cu cine sa mai schimb o vorba...nu mai da nimeni pe la mine." M-am intristat, am plans...e inacceptabil! Cand am ajuns in bucatarie unde ma asteptau toti, pentru ca urma sa plec, au vazut ca plang si m-au intrebat ce am..."-Ce, te-a suparat tataia? -Nu, cum sa ma supere tataia, doar m-a intristat... -Eh, asa e la batranete! zice mami..." Adica asa e normal? Sa fi singur si trist? Sa nu ai cu cine schimba o vorba...??? Si spuneau despre Etienne ca a fost nebun cand a plecat singur spre Pol... Oare nu e mai bine sa mori in nebunia ta facand ceva ce iubesti intr-o singuratate aleasa de tine, decat sa mori asteptand moartea, facand ceva doar sa treaca zilele, simtindu-te parasit de toti? Oare e mai nebun cel care gaseste prieteni intr-un creion si o foaie de hartie intr-un desert de gheata decat cel care se afunda in banalitate si pana la urma in singuratate desi e inconjurat de posibilitati si de oameni, pentru ca "asa e la batranete"? Pretul aventurii, al cunoasterii, al unui trai imprevizibil si poate plin de nelinisti poate fi viata... Dar pretul unei vieti linistite, "in rand cu lumea" pare a fi acest "asa e la batranete" ...
Cred ca data viitoare cand mi se va spune "Dar imbraca-te si tu ca toata lumea!" nu o sa ma mai intristez...
Mergeam in urma cosciugului...in el era bunica mea...pe langa mine toata lumea plangea si simteam ca trebuie sa plang si eu...asa ca am incercat sa imi aduc aminte ceva frumos despre ea...la inceput nu scapam de imaginea in care ma alerga cu sapaliga prin curte, pana ma urcam in varful prunului aplecat, ma mai injura un pic si ma lasa in pace...si nu scapam nici de cuvintele "Ma`ta e o curva!"...apoi mi-am adus aminte de cum prajea ea puiul in tigaie, cu untura...taiat in bucatzele mici...niciodata de cand am crescut nu am mai mancat carne asa gustos gatita...si am simtit si gustul de cococi... :) si am plans...ea m-a invatat sa cos...din asta imi platesc acum chiria...si tot ea ma ocara cand ii furam materialele pt inmormantare sa cos haine la papusi...de 20 de ani de cand o stiam isi pregatea moartea...ce risipa de timp...in biserica, la sfarsitul slujbei, a fost pentru prima data in viatza cand l-am vazut pe bunicul sarutand-o...si atunci am plans iar...nu moartea ei e adevarata tragedie...adevarata tragedie s-a sfarsit...pe 27 iulie, la 5:14 dimineatza..."
Asta scriam intr-o zi dupa inmormantare...
Saptamana asta am fost acasa. Si am fost pe la tataia...mereu am avut un deosebit respect pentru el. De mica si pana acum, daca m-ar fi intrebat cineva cum e bunicul meu as fi zis inainte de toate ca e un om bun. Cred ca a trecut prin multe si a suferit mult, pentru ca a avut o viata grea. Dar niciodata nu s-a plans. A muncit, a muncit, a muncit. Si acum cand nu mai poate, cand ar trebui sa stea linistit, tot munceste...nu poate sa stea fara. Mai ales de cand a murit bunica mea. Inainte de asta as fi zis ca ar vrea ca ea sa moara...erau ca soarecele si pisica. Tot timpul se certau. Dar cred ca asa se obisnuisera...asta era modul lor de comunicare...nu stiu.
Azi inainte sa plec i-am zis ca in decembrie mai vin acasa, pana in Craciun s-ar putea sa vin chiar, ca trebuie sa imi fac analizele alea gratuite de se fac in luna in care te-ai nascut. Mi-a zis, lucru pe care il stiam, ca pana ii vine randul lui mai e, abia la anu` in iunie. "Daca mai traia mamaie`ta era si randu` ei...acu` in octombrie." Si s-a intristat..."E greu fara ea. Nu greu...foarte greu! Acu` de cand am intrat in casa si pana maine dimineata e cel mai greu, ca n-am si eu cu cine sa mai schimb o vorba...nu mai da nimeni pe la mine." M-am intristat, am plans...e inacceptabil! Cand am ajuns in bucatarie unde ma asteptau toti, pentru ca urma sa plec, au vazut ca plang si m-au intrebat ce am..."-Ce, te-a suparat tataia? -Nu, cum sa ma supere tataia, doar m-a intristat... -Eh, asa e la batranete! zice mami..." Adica asa e normal? Sa fi singur si trist? Sa nu ai cu cine schimba o vorba...??? Si spuneau despre Etienne ca a fost nebun cand a plecat singur spre Pol... Oare nu e mai bine sa mori in nebunia ta facand ceva ce iubesti intr-o singuratate aleasa de tine, decat sa mori asteptand moartea, facand ceva doar sa treaca zilele, simtindu-te parasit de toti? Oare e mai nebun cel care gaseste prieteni intr-un creion si o foaie de hartie intr-un desert de gheata decat cel care se afunda in banalitate si pana la urma in singuratate desi e inconjurat de posibilitati si de oameni, pentru ca "asa e la batranete"? Pretul aventurii, al cunoasterii, al unui trai imprevizibil si poate plin de nelinisti poate fi viata... Dar pretul unei vieti linistite, "in rand cu lumea" pare a fi acest "asa e la batranete" ...
Cred ca data viitoare cand mi se va spune "Dar imbraca-te si tu ca toata lumea!" nu o sa ma mai intristez...
Posts
0 comments:
Post a Comment